Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Ioana Dinulescu

uzinele electroputere

sunt unii dintre noi, nu mulţi, care oftează

după apusele decenii, după editura

scrisul românesc. lor le-a fost bine

pe atunci. ei publicau cărţi

şi luau bani. Nu mulţi şi, totuşi,

şi pe atunci, pe vremea lui ceaşcă

banii erau bani.

alţii, ca mine, scriau cărţi,

dar nu publicau cărţi.

în consecinţă, nu aveau bani

decât din salariu.

aveau, totuşi, atâţia cât

să-şi plătească dările la stat,

iar iarna să-şi mai pună un pulover

peste pijama.

de fapt, un flanel tricotat la suceava

şi o pereche de chiloţi fabricaţi la caracal.

se numeau chiloţi tetra, erau din bumbac

chinezesc, dar, ehei, pe atunci, chinezii erau

chinezi, bumbacul era bumbac,

iar la caracal nimănui nu-i ardea

să chiulească de la serviciu.

eu m-am născut şi am născut în oraşul

craiova, iar chiloţii tetra, albi

sau negri, erau minunaţi. m-au apărat

de frig şi de foame

cât au putut şi ei, săracii chiloţi

de bumbac chinezesc. pe atunci

mergeam iarna la liceul lt3, pe lângă

canalul colector un vânt siberian

îmi rătăcea basca bleumarin, obligatorie,

pe urmele cartoforului dostoievski.

zgribulită, îngheţată, ajungeam la liceu.

eram, mereu, premianta întâi la matematică,

la filozofie, la literatură,

dar la muzică eu cântam numai în cor.

ca un căţel al nimănui, eram mereu

premianta întâi.

era pe vremea când uzinele electroputere

făceau vâlvă mare în ziarul scânteia,

eu mergeam pe străzi desfundate

cu o carte în mână: idiotul de dostoievski.

părinţii mei nu lucrau la uzinele electroputere,

ei îşi iroseau tinereţea în fabrici mai mici,

de-asta acum stau eu şi mă-ntreb

de ce mi-este milă

ca de un căţel ogârjit, nemâncat

de fostele uzine electroputere.

 

Oglinda din baie

Eu nu mă plictisesc niciodată.

Spăl, gătesc, citesc

poemele celorlalţi; alunec uneori,

neinspirată,

pe gresia din bucătărie.

Mă alint femeieşte

în oglinda din baie şi-mi trece

amocul. Apoi, curioasă, scotocesc

iar prin propriile mele

sertare. Dau din întâmplare

peste fotografia unui iubit

din tinereţe. Îmi amintesc

catifeaua pielii sale,

gustul & mireasma trupului

sfâşiat de soarele barbar care despărţea

fără speranţă

umbrele noastre împletite

în vara anului 2000.

În faţa oglinzii din baie îmi amintesc

despletindu-mă, de anii mei tineri,

de gustul & mireasma

trupului meu / trupului său

de atunci..

 

Moartea coseşte la întâmplare

Marian, tu, care vânai lei în biblioteci

de mătase, tu, frate de cruce

cu fratele meu, Enkidu,

unde, unde te-ai dus?

Ioan, tu, cel întors de curând

din Tibet, ca să-ţi arăţi inima fragedă

pe o tavă de nisip zburător,

Ioan, rege al melancoliei,

tu unde, unde te-ai dus?

Radu şi tu, ţepos nevoie mare,

dar frate de arme curate,

într-o după-amiază râncedă de noiembrie,

unde, unde, unde ai fugit de acasă?

Dar tu, Patrel, care-ţi oglindeai vara

în lacul Balasan, ochii negri ca stelele

de pe acoperişul Teatrului

pe a cărui scenă sângele tău ardea

cu flacără înaltă şi neostoită,

unde ai ales, pe ce câmpii veşnic verzi,

să-ţi scrii cărţile viitoare?

Şi tu, Gheorghe, născut miraculos

din păpuşi ruseşti, ca dintr-un ou

de struţ de care atârnă bolta

Mânăstirii Hurezi,

tu unde te-ai dus fără veste,

peste legile firii?

Şi tu, Constantin, subţire ca fumul

ţigării din care trăgeai cu nesaţ,

povestind despre inima –carapace

de broască ţestoasă din Galapagos,

tu unde te-ai risipit, fratele meu?

Şi unde, unde s-a dus Bucur poetul,

tată bun şi bunic, soţ pe măsura

femeii sale şi prieten la catarama

de argint a visului, cu mine,

unde-a plecat străjuit de flori şi de lumânări

albe într-o dimineaţă augustă unde

s-a dus proiectându-şi pe cerul senin

destinul de cuvânt şi de lut roditor

pe catapetesmele Craiovei?

Moarte, maternă/ paternă moarte,

Tu, care le-ai aşezat căluş pe gură

fraţilor mei de litere şi de foi

rămase nescrise,

tu, care-mi abureşti oglinzile toate,

legănându-mă cu duioşie în braţe catifelate,

dacă va veni ziua şi ora să mă coseşti,

nu mă cosi la întâmplare!

Coseşte-mă în biblioteci exemplare,

coseşte-mă din picioare!

Cioara lui Brâncuşi

Era luna mai, salcâmii înfloriţi

pe locul acela, unde fusese lagărul de la Tg Jiu,

ne presărau pe tâmplele cărunte

stropi de miere gorjeană.

Cu o clipire de pleoape ostenite pe cărţi

se făcu septembrie şi mărul din faţa bisericii

din Brădiceni porni să se întreacă în mere

cu verişorul său: mărul din curtea şcolii,

şcoala de la Brădiceni, un sat mărunţit

în maşina de tocat carne a eternităţii sale.

Era septembrie opt, ziua naşterii Maicii

Domnului, eu culegeam, aproape furam, mere

din curtea bisericii, dar ei, prietenii mei,

( alexandra, marina, olimpia , victoriţa,

dar şi gheorghe, adrian, ion, aurel, mihai,

valer) au venit la mine, cu dragoste frăţească,

s-au aburcat în cuibarul mărunt

de unde eu priveam o cioară plutind deasupra

Porţii sărutului, Aleii scanunelor, Mesei fără meseni.

Au venit ei la mine şi mi-au zis: Ioana, uite,

din înalturile lui Dumnezeu,

Brâncuşi îţi trimite ţie, doar ţie, o pană de cioară.

E neagră şi sclipitoare, lasă pixul

în pace pe pervazul ferestrei sparte

şi scrie de-acum cu pana, numai cu ea,

scrie despre mărul bătrân din curtea bisericii

de la Brădiceni, copacul care se întrece în mere

roş-aurii cu mărul din curtea şcolii,

aici, la Brădiceni, aici la Hobiţa, unde copilul

Mariei, Constantin Brâncuşi, a visat să înalţe

peste pârâul senin moara de grâne.

© 2007 Revista Ramuri